Oboseala care nu trece – despre corp, minte și ritmul vieții moderne

Trăim într-o epocă în care oboseala a devenit aproape o stare de fond. O resimțim nu doar în corp, ci și în gânduri, în emoții, în felul în care ne raportăm la ceilalți. Mulți oameni vorbesc despre epuizare ca despre ceva firesc – un preț inevitabil al ritmului modern, al multitaskingului și al presiunii de „a fi mereu în formă”.

Însă oboseala care persistă, care nu dispare după o noapte de somn, spune o poveste mai profundă. Ea este, adesea, semnul unei rupturi între corp și minte, între nevoile reale și așteptările pe care le purtăm.

Acest articol explorează legătura dintre oboseală, stres și sănătatea psihică, oferind o perspectivă integrată — biologică, psihologică și existențială — asupra modului în care putem înțelege și trata această stare atât de comună, dar atât de complexă.

Când oboseala devine un limbaj al corpului

Există o oboseală care nu trece cu somn. O oboseală care se insinuează în gesturi, în privire, în felul în care răspundem la lume. Este o formă de epuizare care nu ține doar de orele de odihnă, ci de felul în care trăim.

Tot mai mulți oameni, în special după perioada pandemiei, ajung în cabinetul psihoterapeutului spunând: „Nu știu de ce sunt așa obosit. Dorm, mănânc bine, dar parcă totul mă copleșește.”

În spatele acestor cuvinte se ascunde, adesea, un cumul de factori – biologici, psihologici, emoționali și existențiali.

Oboseala este un simptom, dar și un semnal. Ea ne spune că undeva, în sistemul nostru de reglare – fie el hormonal, neuronal sau emoțional – ceva este în dezechilibru. Așa cum scria Hans Selye, fondatorul conceptului de stres: „Stresul nu este ceva rău în sine; el este reacția naturală a organismului la cerințele vieții. Problema apare atunci când cerințele depășesc capacitatea noastră de adaptare.”

A trăi constant în „modul de urgență” – cu niveluri crescute de cortizol, adrenalină și tensiune psihică – înseamnă a forța corpul să funcționeze într-o stare de alertă continuă. În timp, sistemele noastre (imunitar, hormonal, cardiovascular) se epuizează. Somnul devine superficial, digestia se dereglează, iar mintea intră într-o stare de confuzie și lipsă de concentrare.

Oboseala, în acest context, nu este doar un simptom fizic, ci un mesaj psihologic: o invitație la reechilibrare.

Corpul sub presiunea stresului – o privire din psihologie și neuroștiințe

Psihoneuroendocrinologia – domeniul care studiază relația dintre psihic, creier și sistemul hormonal – arată clar că stresul cronic afectează profund energia vitală. Cortizolul, hormonul „de urgență”, este util pe termen scurt: ne ajută să facem față pericolelor, să ne mobilizăm. Dar atunci când stresul devine zilnic și neîntrerupt, cortizolul rămâne la cote ridicate, iar corpul nu mai apucă să intre în faza de refacere.

Jon Kabat-Zinn, creatorul programului Mindfulness-Based Stress Reduction (MBSR), scria că mintea noastră modernă trăiește într-un flux constant de solicitări, chiar și atunci când corpul este în repaus. „Trăim ca și cum am fi mereu în pericol, deși adesea pericolele sunt doar gânduri”, spune el. Această hiperactivare psihică – gânduri, planuri, griji – menține organismul într-o stare de tensiune subtilă. Rezultatul? O oboseală difuză, greu de definit, care se insinuează în toate domeniile vieții.

Din perspectiva neuropsihologică, stresul afectează rețelele cerebrale responsabile de reglarea emoțională și de motivație. Hipocampul (centrul memoriei și învățării) este deosebit de sensibil la cortizol. Persoanele supuse stresului cronic descriu adesea „ceața mentală”, dificultăți de concentrare sau senzația că „mintea le fuge în gol”.

În plan clinic, oboseala devine un simptom transversal: o regăsim în depresie, anxietate, tulburări de somn, sindromul burnout, tulburări hormonale (hipotiroidism, menopauză) și chiar în unele forme de traumă psihologică.
Psihiatrul Bessel van der Kolk explică în The Body Keeps the Score că „trauma ne face să trăim în corpuri obosite, blocate între alertă și epuizare”. Corpul își pierde capacitatea de a regla energia – uneori e hiperactiv, alteori inert.

Somnul – cel mai subestimat medicament

Matthew Walker, specialist în neuroștiința somnului și autorul volumului Why We Sleep, spune simplu: „Somnul nu este un lux, ci o necesitate biologică.” Lipsa lui nu doar că ne obosește, dar afectează memoria, reglarea emoțiilor, metabolismul și sistemul imunitar.

Somnul are o funcție profund reparatorie. În timpul somnului profund (etapele N3), creierul elimină toxinele acumulate în timpul zilei, iar hormonii de creștere regenerează țesuturile. Când acest proces este fragmentat – din cauza stresului, a ecranelor, a consumului de alcool sau a anxietății – corpul nu mai reușește să se refacă.

Din perspectivă psihoterapeutică, somnul slab calitativ este adesea un indicator al unei minți suprasolicitate. Gândurile care „nu se opresc niciodată”, ruminarea, sentimentul de vinovăție sau anticiparea anxioasă a zilei următoare mențin creierul într-o stare de alertă chiar și în timpul nopții.

De aceea, multe programe terapeutice includ tehnici de mindfulness sau terapie cognitiv-comportamentală pentru insomnie (CBT-I), care ajută la restabilirea unui ritual de somn și la reducerea hiperactivării mentale.

În plan practic, strategiile sunt simple, dar cer consecvență: culcatul și trezitul la ore fixe, evitarea ecranelor înainte de somn, reducerea cofeinei și a alcoolului, un spațiu întunecat și răcoros pentru odihnă. Dar dincolo de reguli, este esențial să regăsim ritualul odihnei – să învățăm din nou să ne oprim, să respirăm și să ne lăsăm în grija nopții.

Psihoterapia ca spațiu de reconectare cu energia vitală

În cabinet, oboseala este adesea primul lucru pe care îl aduc oamenii. O oboseală care poartă în ea tristețe, vinovăție, neputință, dar și dorința de a-și regăsi sensul. Psihoterapia oferă un spațiu în care această oboseală este ascultată, înțeleasă și pusă în context.

Din perspectiva psihodinamică, oboseala poate fi uneori o formă de apărare: corpul „trage frâna de mână” când psihicul nu mai poate procesa conflictul interior. Din perspectiva umanistă, ea este o expresie a nevoii de autenticitate — când viața pe care o ducem s-a îndepărtat prea mult de cine suntem cu adevărat.

Așa cum arată Carl Rogers, starea de incongruență dintre sinele real și cel ideal produce o tensiune psihică profundă. Oboseala, în acest sens, este o încercare a organismului de a restabili contactul cu sinele autentic.

Terapia nu „vindecă” oboseala ca simptom, ci facilitează înțelegerea cauzelor ei: relația cu stresul, cu perfecționismul, cu ritmul de viață, cu nevoia de control sau cu frica de eșec.

De asemenea, intervențiile moderne, precum terapia prin mindfulness, ACT (Acceptance and Commitment Therapy) sau psihoterapia corporală pun accent pe reconectarea minte–corp. Ele ajută persoana să devină conștientă de semnalele corporale ale stresului, să respire mai profund, să observe gândurile fără a le judeca și să-și regăsească o stare de prezență calmă.

După cum subliniază Kelly McGonigal în The Upside of Stress, nu stresul în sine ne distruge, ci felul în care ne raportăm la el. Dacă îl privim ca pe un inamic, corpul reacționează prin contractare și oboseală. Dacă îl vedem ca pe o energie de mobilizare, ne putem reconecta la sens și motivație.

Redescoperirea ritmului interior

Într-o lume care glorifică productivitatea, odihna devine un act de rezistență. Nu este lene, ci o formă de îngrijire.

Psihoterapia ne ajută să înțelegem că nu putem funcționa la nesfârșit „pe pilot automat”. Corpul și mintea au nevoie de ritmuri — de alternanță între activitate și repaus, între conectare și retragere.

Oboseala, privită cu blândețe, poate deveni o poartă spre autocunoaștere. Ea ne obligă să ne întrebăm:      
– Ce parte din mine este neglijată?         
– Ce așteptări am de la mine care mă stoarce de energie?   
– Ce relații sau contexte îmi consumă mai mult decât îmi oferă?

Reechilibrarea energiei nu înseamnă doar a dormi mai mult sau a lua suplimente, ci a trăi mai conștient. Înseamnă a cultiva momente de prezență, a reînvăța să spui „nu” și a-ți acorda dreptul de a te opri.

În final, lupta cu oboseala nu este despre a deveni mai eficient, ci despre a redeveni viu.

Așa cum spunea poetul David Whyte: „Oboseala este semnul că încercăm să fim ceea ce nu suntem.”

Iar psihoterapia, în esența ei, este tocmai drumul înapoi către noi înșine — acolo unde energia, sensul și vitalitatea nu trebuie căutate, ci doar redescoperite.

În concluzie

Oboseala este limbajul prin care corpul ne amintește că nu putem trăi mereu în ritmul lumii, fără să ne ascultăm propria inimă. Este o chemare la echilibru, la sens, la revenirea în prezent. Iar în acest drum, psihoterapia nu este doar un tratament, ci o formă de regăsire a forței vitale.